Cand soarele uita sa apuna - Sankt Petersburg Anamaria Visan

O prietena imi spunea acum doi ani ca a calatori insemna a te imbogati. Dar pe masura ce experienta mea ca turist (in locuri ce nu speram sa le vad vreodata) se inmulteste, mi se confirma pe deplin senzatia de imputinare. Mai mult sau mai putin subtil, in fiecare loc vizitat, dupa o aritmetica pe care nu am inteles-o inca, o mica parte din mine se incapataneaza sa nu mai plece. 

Sankt Petersburg pare auster la primul contact. Apoi, i-am vazut opulenta, marimea. Nu ai cum sa nu remarci ca orasul a fost construit pentru a purta pecetea prosperitatii, pentru a demonstra grandoarea si bogatia imperiului (in contrast cu Moscova, care expune gloria comunismului). Tarii rusi au contractat arhitecti italieni si francezi pentru a construi masive opere ale increderii in sine, mai mari si mai opulente decat Roma sau Parisul. Are Franta Versailles? OK. Noi facem trei. Are Franta Louvre? OK. Al nostru va fi mai mare, mai plin de aur decat al vostru, cu tablouri pentru toata lumea si pentru o viata de studiu al lor. Are Parisul decoratiuni baroce? Hm, ale noastre vor fi de trei ori mai multe, sa va doara ochii si sa va stranga in spate cand le priviti. Avem de construit o catedrala? OK. A noastra va avea cea mai mare cupola din lume si va fi toata din aur. Asa ca astazi Sf. Isaac (despre ea vorbesc) e prezentata ca fiind un monument al ingineriei, al efortului si nu ca loc de rugaciune. Au romanii coloane? OK, noi le vom face cele mai mari coloane monolit, ca sa va fie clar. Au italienii talent la mozaic? Hm, noi le vom lua artistii si vom decora cu mozaic delicat tot interiorul. Si vom intra in Cartea Recordurilor cu cea mai mare suprafata de pictura mozaic din lume. 

Bulevardele, in special Nevsky Prospekt, sunt, de fapt, un conglomerat de palate lipite unul de celalalt. Palate construite dupa marimea lor mare la pantof si talie. Nu unu, nu doua, ci o strada intreaga de palate. Acesta este Sankt Petersburgul pentru turisti. Mare si sobru pe dinafara si de o opulenta uneori deranjanta pe dinauntru. Dar nimic nu este mai complicat decat ceea ce la prima vedere pare simplu de etichetat. Un bun exemplu este mai sus amintita Catedrala Sf. Isaac, care are proportii coplesitoare, fiind mult prea mare pentru a fi armonioasa. Si mult prea mare pentru a fi trecuta cu vederea. Dar stalpii grei din piatra, robustetea arhitecturii sunt intrucatva contrabalansate sau macar date uitarii de detaliile fragile ale mozaicurilor din interior. Prima emotie vizuala a fost pe Nevsky Prospekt, cand am remarcat o cladire asimetrica cu fatada Art Nouveau (sunt mai multe de fapt, notabile fiind: Dom Knigi si Elisseeff-Emporium). Constructia este un minunat exemplu de „arhitectura deliranta a stilului modern” dupa cum numea Dali Art Nouveau-ul. Apoi am observat delicatele sculpturi, adevarate opere de arta, care strajuiesc capetele podurilor de peste Neva. Mai pe urma am descoperit canalele care ii dau acel pitoresc pe care nu-l gustasem initial. Iar, la un moment dat, oprindu-ma putin din goana inevitabila a turistului in cautarea urmatoarei atractii de bifat, i-am cunoscut oamenii, calmi, seriosi, o caracteristica data de lipsa luminii timp de noua luni pe an dupa cum declara ghidul. 

Rusii se refera la fosta lor capitala folosind numele care-i era dat in perioada despre care povestesc. Adica Sankt Petersburg (de la infintarea lui in 1703), ori Petrograd (din 1914), ori Leningrad (din 1924) ori iarasi Sankt Petersburg (din 1991). Orasul a traversat, indiferent de denumirea lui, multe raspantii, foametea crunta, razboiul, sangeroasa Revolutie Bolsevica. Dar, dupa fiecare episod dramatic, orasul a reusit sa se regenereze atat fizic, cat si spiritual. Universul arhitectural al Sankt Petersburgului este inca dominat de cladiri cu o vechime de cel putin 100 de ani. 

„Cum a fost posibil ca si dupa distrugerile masive provocate de razboi, de asediul Leningradului, orasul sa-si recapete gloria?”, am intrebat. „A existat o grija pentru pastrarea lui”, mi-a raspuns doamna Maria. Astfel ca orice cladire care avea macar fatada cat de cat in picioare, a fost reconstruita prin alipirea unei noi constructii la fatada veche. Iar, daca distrugerile erau totale, cladirea a fost recladita folosindu-se de imagini de dinainte de atac. Si aceasta a fost o grija a comunistilor. Un alt exemplu bizar al acestui interes de conservare este dat de biserici. Acestea nu au fost daramate, ci doar transformate in muzeele ale ateismului. Nu s-a intamplat acelasi lucru la Kiev, dar asta-i o alta poveste. In orasele imperiale de langa Sankt Petersburg, situatia e similara. Refacerea palatelor s-a realizat respectand nu doar stilul epocii, ci copiind pana la cel mai mic detaliu maiestria artistiilor vremii. Iar, pentru aceasta, in apropierea fostelor resedinte ale tarilor rusi, au fost deschise fabricute dedicate reconditionarii palatelor: fabrici de textile pentru draperii ori pentru covoare sau ateliere de tamplarie care respectau intocmai mestesugul de acum 200-300 de ani. Punctul comun al comunistilor cu vechiul imperiu consta, poate, in efortul de a fi cu importanta in lume. 

In Sankt Petersburg (ca si in Moscova), mai apar inca semnele comunismului. Pe cladiri, pe statui cu muncitori construind victoria.... Initial, tributara reactiilor de dupa ‘89, am intrebat „de ce?”. Pentru ca e un moment din istoria lor. Deoarece cladirile lui Brejnev, urate sau nu, sunt un episod al istoriei arhitecturii lor. Studiu pentru generatiile viitoare? Nu stiu, dar tind sa cred ca acesta cunoastere a fost decisiva pentru fixarea identitatii lor istorice. O asumare a fiecarui moment care i-a format ca natie (si nu mai vorbesc doar de comunism). Si sunt o natie interesanta, lipsita de delicatete in purtare, plina de aroganta, dar pasnici, linistiti, echilibrati, ca mai toti cei care traiesc mai tot timpul anului fara soare. Asprimea climei pare ca-i intareste. Opusul celor din Caraibe, care sunt condusi de lumina, culoare si muzica. Acum, zic si eu, caci este posibil ca aroganta sa vina din apartenenta la Europa, din nasterea intr-o metropola, intr-o tara care are/avea ceva de spus pe plan mondial. Sau poate ca au inca ADN de cazac mandru. La un moment dat, i-am pus o intrebare ghidului nostru din Sankt Petersburg: mai vede ea frumusetea orasului? Mi-a raspuns ca da, ca inca simte incantarea oferita de oras. Nu-i o permanenta, dar in clipele de liniste reuseste sa vada ceea ce o inconjoara. 

Sunt curioasa: ne-am fi format altfel noi, astia, provincialii de Balcani, daca ne-am fi nascut intr-un alt oras? Intr-o metropola plina de istorie, de arta, de calm. Am mai fi sesizat frumusetea din jur? Sau o vedeam ca un dat? E acolo si asa trebuie sa fie. Adica am fi avut oare si noi aroganta celui nascut intr-o metropola - asa cum o au sankt-petersburghezii ori moscovitii? La 1700, Rusia inca nu era imperiu si nici putere mondiala. Erau inca purtatori de pumnale la brau. Perioada de glorie a imperiului incepe (doar incepe) la final de secol XVIII. Ca Sankt Petersburg, a carui piatra de temelie (initial ca bastion de lupta) a fost pusa la 1700. 

Certificatul de nastere a orasului a fost semnat de catre Petru cel Mare, iar fortareata Petru si Pavel era locul de joaca al micului targ, care va marca decisiv istoria Rusiei. Tot atunci, Petru cel Mare a inceput sa-si tuda si spele nobilii si sa-i puna sa invete franceza. Era un inceput. Istoria lor (arhitectural ma intereseaza) a inceput abia la 1760, odata cu Ecaterina cea Mare. Rusii au sarit evident peste perioade lungi ale culturii europene (chiar daca asta insemna Evul Mediu ori Renastere). Dar mie-mi place ca au recuperat repede. Fortat pe undeva, dar au facut-o. Sankt Petersburg nu a trecut, arhitectonic vorbind, decat prin baroc si clasicism. Orasul nu continua o traditie, o mostenire culturala anterioara, ci doar se inscrie in traditia culturii europene. Pana la urma, mi-am zis eu, proaspat indragostita de oras, barocul era stilul epocii si depasise de mult granitele tarilor de origine. E usor sa compari orasul cu Parisul. Aceleasi dale mari de piatra de culoare nedefinita pe fatade. Aceleasi decoratiuni. Chiar si acelasi tip de afisaj pentru filmul ce-o sa vina. Dar nu l-am vazut ca o copie. Ci ca o asumare a frumosului. 

Ecaterina cea Mare, o tarina cu o viata controversata (marturie sta statuia din Parcul Ostrovsky in care ea este reprezentata avand la picioare toti amantii ei), a dat poporului rus ceea ce merita: o capitala europeana, in care arta are un loc de cinste. Culoarea Palatului de Iarna domina centrul orasului. Nu exista armonie intre turquoise-ul cladirii si ornamentele sale aurite dar cu toate acestea impactul este extraordinar. Ermitajul este un monstru nu doar prin prisma colectiilor detinute, dar si ca atractie in sine, interiorul Palatului de Iarna fiind spectaculos. Pentru o echivalenta ganditi-va la Louvre. Un tur de cateva ore prin Ermitaj este insuficient pentru a intelege ceva si exista riscul de a pleca cu impresia ca muzeul este saracacios. Un tur clasic inseamana sa vezi o rapida prezentare a salilor, a picturilor lui Da Vinci (doua la numar) si ale lui Titian, o sculptura de Michelangelo, iar apoi o scurta fuga catre salile de pictura flamanda (cu scene de vanatoare si fazani pe tava), ceva mai mult Rembrandt, iar, la final, si un ochi la colectia de arta Romana si Egipteana. Putin pentru cat poate Ermitajul sa ofere. Si nu ma refer doar la tezaurul Ermitajului care este colectia de arta (nu ratati colectia de arta de la inceputul secolului al XX-lea, care este si ea, la fel ca la Muzeul Puskin in Moscova, impresionanta), ci si la timpul alocat explorarii saliilor Palatului. Luxul, opulenta domina locul. Decoratiunile rococco ale peretiilor, candelabrele, sculpturile, mobilele, covoarele superbe, tesaturile, precum si diverse alte obiecte de arta creaza o ambianta care-ti taie respiratia. Este o lume care evoca un trecut de poveste, cu tari, tarine si nobili rusi implicati in uneltiri de taina despre o noua lovitura de palat. 

Aminteam mai devreme faptul ca exponenti ai artei franceze si italiene au jucat un rol important in istoria fostei capitale a Imperiului Tarist. Multe din edificiile care au intrat in circuitul turistic sunt opera lui Bartolomeo Rastrelli, unul din arhitectii care a folosit din abundenta rococcoul. El este creatorul nu doar al Palatului de Iarna, ci si al Palatului Stroganov, al Palatului Ecaterinei in Tarskoe Selo si al Palatului Peterhof. Ca picanterie, prima cladire construita de catre el a fost Palatul lui Dimitrie Cantemir, aflat in vecinatatea Palatului de Marmura al Contelui Orlov. Orasul parea lipsit de forfota chiar daca, in plin sezon turistic, strazile erau pline de oameni, iar traficul era un infern. Fie ca mergeam pe Bulevardul Nevski, ori paseam prin colidoarele Ermitajului, fie ca strabateam parcurile sau rataceam de-a lungul cheiului, lipsa de graba a celorlalti, prezenta calma, demna a cladirilor, podurilor, canalelor, mi-au indus o stare de liniste, de tihna. In acest oras este un pacat sa te grabesti intrucat aici, in Sankt Petersburg, nu intotdeauna anticipezi ce urmeaza. Iti zici gata, asta-i cel mai frumos lucru vazut, restul va fi o repetitie. Dar nu este asa. 

Tot bulevardul Nevky este un exemplu in acest sens. Nevky Prospect este amplu, larg, intretaiat de canale, des punctat de alei pietonale perfect perpendiculare si marginit de palatele nobilor rusi care inchid in ele istoria a doua secole de glorie. Interesanta este aici si relatia pe care cladirile o au cu terenul. Deseori partea inferioara a cladirii este placata cu piatra inchisa la culoare dand astfel iluzia ridicarii cladirii din pamant. 

Am vizitat Sankt Petersburg in perioada Noptilor Albe, mai bine zis a zilelor in care soarele lumineaza orasul timp de 20-21 de ore. Albele nopti de vara de la Petersburg inseamna o primavara si o vara concentrate in trei luni. La sfarsit de iulie, in Gradinile de la Petrodvoret, liliacul era in floare. La 10 noaptea, simteai nevoia de a purta ochelari de soare deoarece soarele apune pastrandu-se disc orbitor de aur, fara nuante de rosu. Ma asteptam ca asfintitul sa fie somptuos, pe masura orasului, dar nu: soarele apune brusc, luminand intens orasel pana in ultima secunda. Rapid, la 11 se facea bezna. Pentru ca la 2 - 2:30 sa rasara iar soarele. Iar noaptea, pentru ridicarea starii de spirit a populatiei si spre incantarea turistilor, orasul parca ia foc de la miile de reflectoare si beculete care-l lumineaza. In aceasta perioada orasul este viu. Tineri frumos imbracati merg in vizita cu vin si flori la 12 noaptea, in mijlocul saptamanii. OK, mi-am zis eu, nebuni sunt multi, dar ciudate-s si gazdele ca fac invitatii la ore din acestea imposibile. „Dar ei nu lucreaza a doua zi?” am intrebat ghidul. „Ba da. Dar ziua de lucru incepe pentru multi la ora 12”. „???”. „In mod normal, se intuneca la ora 4 dupa-amiaza si se lumineaza abia la 10 dimineata. Iar programul este astfel gandit incat sa prinzi macar un pic de lumina. Si-n plus, celor din St. Petersburg le place sa petreaca”. Ciudat punct de vedere, pentru un popor aflat aproape 100 de ani sub comunism. 

Pentru unii dintre noi, trei luni de lumina ar fi insemnat doar o sporire a insomniei si nu motiv de petrecere continua, de efervescenta. Dar poate ca soarele provoaca un dezghet al simturilor. Fastuosul trecut al Rusiei Imperiale este prezent si in interioarele palatelor imperiale Pavlovsk, Peterhof, (Petrodvoret), Palatul Ecaterinei din Tarskoe Selo (Puskin) aflate la mica distanta de Sankt Petersburg. Pline de bogatie, incaperile somptuoase ale fostelor resedinte abunda in ornamente rococco, stucaturi, oglinzi, candelabre, mobilier din esente nobile, adus din Franta ori Italia, sobe in care fiecare caramida are un alt desen, galerii de picturi ori galerii de portrete, portelanuri nemtesti foarte frumoase, de Bavaria sau de alte fabrici necunoscute mie. Spre deosebire de restul decoratiunilor, portelanul nu este opulent, ci este delicat, exact asa cum ar trebui sa fie. 

Peterhof-ul l-am vizitat sub un cer plumburiu care nu a redus cu nimic spectacolul oferit de acest ansamblu magnific care include Marele Palat care domina de pe o culme fabuloasele gradini, Monplaisir, resedinta de vara a tarului Petru cel Mare, de mici dimensiuni, precum si nenumarate fantani arteziene si cascade impresionante. Accesul la cele doua gradini ale Petrodvoretului se face coborand niste scari majestuoase, pe langa Marea Cascada, decorata cu statui care aduc in memorie lumea antica, si fantana lui Samson. In aceste gradini, gloria Antichitatii este reinviata de statui sau grupuri monumentale infatisand figuri mitologice ori biblice, zeitati marine, tritoni, animale fabuloase. Amplele gradini deschise catre Golful Finic abunda in fantani arteziene unele cu un scop pur decorativ iar altele, deghizate in flori ori ascunse in spatele unor spatii destinate relaxarii, tasnesc la comanda si au fost construite dintr-o gluma lui Petru cel Mare, pentru a-si uda curtenii ori invitatii prea seriosi. Asa ca daca mergi cu copiii, ia si o pelerina de ploaie, caci in jurul si sub aceste ultime fantani e spatiu de distractie. 

Porti metalice falnice, inchise la momentul in care am ajuns, te lasa doar sa intuiesti ceea ce are Tarskoe Selo de oferit: decoratiuni interioare si exterioare excesive (mai mult de atat nu vad cum ar fi permis spatiul), stucaturi poleite cu aur, multe, foarte multe coloane albe de marmura, incaperi de o opulenta greu de imaginat, candelabre maiestuoase, ornamente de masa elaborate, totul fiind cizelat pana la cel mai mic detaliu. Dimensiunea si luxul resedintei de vara a tarilor rusi iti taie rasuflarea. Azuriul palatului din Tarskoe Selo e un mixt ametitor si extravagant de baroc, rococco (barocul tarziu) si neoclasicism, o scena de teatru cu o scenografie pe masura grandorii imperiului. Exista incaperi in care efectul punerii in scena este izbitor, in care proportiile sunt amplificate de lumina data de sutele de aplice sub forma de lumanare care se reflecta in zecile de oglinzi aurite. Incaperi unde nu exista adancimi date de jocuri de lumini si umbre, ci doar de jocul plasarii oglinzilor. 

Vizita in Sala de Chihlimbar, o incapere lambrisata in intregime cu ambra in tonalitati diferite, este un bun motiv de reamintire a misterului care invaluie furtul peretilor in perioada ocupatiei naziste si de expunere susotita a unor teorii conspirationiste. Si, bineinteles, cum sta bine unui resedinte imperiale, palatul este imprejmuit de gradini a la francaise, infrumusetate cu fantani, sculpturi, chioscuri, alei, inclusiv un lac si o cladire a amiralitatii. 

Palatul Pavlovsk, resedinta tarului Paul I, nu are opulenta celorlalte palate imperiale. Interioarele elegante ale palatului, realizate sub supravegherea Mariei Feodorovna, sotia tarului, sunt vizitate mai degraba de localnicii in cautare de sursa de inspiratie pentru decorarea locuintelor lor. Pavlovsk este atipic. Tarii rusi, care par incapabili de fine nuante in decorarea interioarelor lor, au avut in Maria Feodorovna, un exponent al bunul gust, al rafinamentului. Arhitectura sobra a salilor, in stilul clasicismului roman, este pusa in valoare de mobilier francez, picturi, sculpturi, portelanuri, de utilizarea culorilor delicate in decorarea peretilor si de folosirea cu discretie a arabescurilor. Gradinile palatului care nu sunt de inspiratie franceza, ca in cazul parcurilor de la Tsarskoe Selo ori Peterhof, ci engleza - sunt un bun loc de plimbare si relaxare al localnicilor evadati din orasul mult prea turistic in perioada de vara. La inceputul secolului al XX-lea, St Petersburg trebuie sa fi fost unul dintre cele mai frumoase orase ale lumii cu ale sale stralucitoare palate imperiale inconjurate de vaste gradini, cu replicile sale mai mici de pe Nevky Prospect sau cu Biserica lui Isus Mantuitorul pe Sange (unul dintre putinele exemple evidente ale radacinilor slave) ori Catedrala Sfantei Fecioare din Kazan - creatie a iobagului Voronikhin, cu toate cladirile sale frumoase care desavarsesc peisajul din jur, cu farmecul zecilor de canale care o strabat, cu oamenii sai linistiti, modelati de tumultul istoriei, clima, ori de AND-ul slav, cu barcagiii care impanzesc Fontanka. Chiar daca nu este un oras nascut din mirajul apelor, ci doar un artificiu ingineresc pentru a putea construi pe teren mlastinos, rezultatul se pastreaza invaluit in poezie. 

In final, imi iau libertatea de a-i multumi ghidului nostru, doamna Maria, care m-a primit cu o caldura si o franchete care dezminte legendele despre raceala celor ce traiesc aproape de cercul polar. Prin intermediul dansei, am reusit sa leg mental piesele puzzle-ului format de istorie, arta, contemporaneitate. Raman insa cu regretul ca viata imi este mult prea scurta pentru a repeta aceasta calatorie care mi s-a oferit pe neasteptate.